duminică, 29 martie 2015

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului ŞI PREOTUL SĂU, NICOLAE PROZORON. Pomeniţi la 6 august (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (Ioan 8: 32) Fiu al lui Gabriel Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886 a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum. Doi ani mai târziu, a fost transferat în Petersburg, la biserica mare de parohie a Maicii Domnului, unde a slujit timp de 30 de ani. Această biserică susţinea o mare varietate de servicii caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy, într‑un cartier care a fost făcut celebru de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste faţă de oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, iar această dragoste şi lucrările sale altruiste pentru ei au justificat din belşug numele său Liubimov – „cel iubit”. După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar timpurile de încercare ale Golgotei ruseşti nu au făcut să se clatine credinţa sa. Ci, dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului de Petersburg, Veniamin, în august 1922, a fost urmată de arestul tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de patru ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţa, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al Mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându‑l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre acestea fiind şi hirotonia părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah, purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg. Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul Mitropolit Iosif trebuia să ajungă în eparhie şi să slujească împreună cu vicarii săi slujba de priveghere pentru sărbătoarea patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată” – scrie Alexei Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile ce urmează: – „slujba privegherii din 29 august în catedrala lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu Mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi de către oameni cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru, care conţinea o părticică din sfintele lui moaşte. Nu mai avuseserăm o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar, curând, mari încercări aveau să se abată asupra noastră, cauzate de Declaraţia Mitropolitului Serghie.” Mitropolitul Iosif nu a recunoscut Declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi de către un grup de episcopi, de cler şi de mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună‑mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul părinte Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, Mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l‑a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. În consecinţă, Mitropolitul Serghie l‑a pus sub interdicţie pe arhiepiscopul Dimitrie prin ukazul său din 17 ianuarie 1928, arătându‑şi lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei ortodoxii, afirmând că, pentru neascultare, „…Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi cu anatema, privându‑i pe cei vinovaţi chiar şi de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nicio taină nu poate fi primită de la ei şi nici alte slujbe private, căci oricine intră în comuniune eclezială cu cei excomunicaţi şi demişi şi se roagă cu ei, chiar numai şi acasă, este, de asemenea, declarat excomunicat”. Arhiepiscopul Dimitrie, urmând fără teamă paşii Mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altele care veneau de la Mitropolitul Serghie, considerând că, prin „adoptarea ateismului”, acela se poziţionase în schismă faţă de Biserica rusă. GPU (poliţia secretă), încercând să mărească dezbinarea în cadrul Bisericii, la început nu a luat nicio atitudine faţă de „iozefiţi”; dar, curând, prima lovitură a venit, în 1928, cu arestul tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care, după ce a suferit în închisoare, a murit în aprilie 1929. Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise „un om făcut pentru ortodoxie”, din cauza criticii drepte pe care a făcut‑o lui Bulgakov, lui Berdiaev şi altor gânditori pseudo‑ortodocşi, a oficiat o slujbă de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi cu alţi clerici şi mireni, din cauză că a refuzat recunoaşterea Declaraţiei. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9, în „Casa de detenţie preliminară”, pe strada Voinova (Şpalernaia), în Leningrad. La 10 aprilie 1930, patru dintre noi am fost mutaţi la o altă închisoare, nr. 21, unde erau 20 de paturi şi 100 de deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi şi 35 sau 45 de bărbaţi. Aici l‑am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Mai era şi un alt preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 de ani, care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie. În acea perioadă, arhiepiscopul Dimitrie se afla şi el în această închisoare, în detenţie solitară, şi am avut şansa să‑l văd o dată în timp ce noi scoteam o cutie foarte mare, plină cu gunoi. Un soldat ne însoţea. Ieşind afară, în curtea închisorii, Vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de zece minute, de asemenea însoţit de un soldat. Era o seară caldă de iulie, şi am putut să‑l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi solid, în rasă, cu o barbă albă şi deasă, cu obrajii puţin roz şi cu ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult suferindei noastre Biserici din catacombe. Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau colţul de lângă bare, separaţi de un perete de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul; dimineaţa făceau slujba, iar seara slujeau vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în rând pe taburete, şi li se alăturau doi sau trei mireni, şi îl ascultau pe cel care slujea, reproducând cuvintele din memorie cu voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi‑am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de‑al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, totuşi nu am putut să rezist şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau şi, astfel, am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Întorcându‑mă la patul meu, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi mai făceau cruce încă, curgându‑le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu grijă şi în linişte slujba noastră. Aici în celulă am cunoscut „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. El era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, cu ochii negri, la fel şi părul, şi cu o barbă mică. El era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisire; şi, astfel, el credea că prin acceptarea cu bucurie a muceniciei îşi deschidea pentru sine intrarea în împărăţia cerurilor. Se născuse în 1896 şi mersese la seminar, dar în 1915 renunţase şi, având doar 18 ani, a mers ca voluntar pe front. Revoluţia l‑a găsit ca sublocotenent. După ce s‑a întors de pe front în Voronejul său, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de Război Civil, şi a fost condamnat la execuţie. Găsindu‑se într‑o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le‑a propus credincioşilor să citească Acatistul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept, cu voce tare. Din întâmplare, avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s‑au dat într‑o parte şi au cântat acatistul încet. Un alt grup, evident ofiţerii care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi s‑a petrecut o minune extraordinară, care a tulburat sufletul tânărului ofiţer Prozorov din temelii: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie, dându‑li‑se în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot imediat ce va ieşi din închisoare şi, fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, el şi‑a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, la 12 octombrie 1934. Cu toate acestea, GPU i‑a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în Bisericuţa Sfântul Alexandru Nevski, la periferia oraşului, lângă gara Piskareva. Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i‑a cerut să‑l cunune cu o fată care refuza să trăiască împreună cu el fără cununia religioasă. „Biserica dumneavoastră este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, de vreme ce în calitate de comunist ar fi fost exclus din Partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i‑a spus să se pregătească pentru Sfânta Euharistie înainte. Comunistul s‑a enervat şi a spus: „Voi satisface capriciul unei fete, dar nu voi recunoaşte nicio confesiune religioasă. Cunună‑ne chiar acum! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într‑un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. Până la urmă, sunt membru al Comitetului Central al Partidului!” Astfel l‑a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al Partidului, care era cunoscut în toată Rusia. Dar cel din urmă a refuzat şi, astfel, a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu‑se de oportunitatea de a obţine un puternic apărător la Kremlin. În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s‑a spus să semnăm cum că citiserăm sentinţele noastre: unii au primit cinci ani, alţii, zece. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să‑şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, am aflat, printr‑un set complicat de semne, că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 de ani, primise zece ani în închisoarea de izolare. Nu l‑am mai văzut niciodată. În ziua următoare, tuturor celor care fuseseră condamnaţi li s‑a ordonat să meargă la gară şi şi‑au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar, curând, totul a devenit mai clar: era un alt motiv pentru care fusese uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte. Întreaga zi de 5/18 august, în ajunul Schimbării la Faţă, am încercat să nu îl părăsesc pe părintele Nicolae, care, odată cu plecarea prietenilor săi, s‑a simţit singur. Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că va fi eliberat. El singur a slujit, din memorie, întreaga priveghere de toată noaptea a Schimbării la Faţă, şi eu am ascultat; alţi mireni, care ascultau de obicei, fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – în celule venind alţi deţinuţi. El a scos din buzunarul reverendei o fotografie a celor trei fiice ale sale: de şase, patru şi doi ani; şi, uitându‑se cu drag la ele, mi‑a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea groaznică a bolşevicilor”. Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul, pe mesele şi pe băncile formate din taburete, iar nou‑veniţii, pe sub mese şi pe sub paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s‑a oprit la uşa gratiilor: „Prozorov e aici?” „Da, eu sunt!” – a sărit din patul său părintele Nicolae. „Nume şi prenume?”, a întrebat ofiţerul, verificându‑şi lista. „Nicolae Kiriakovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându‑se. „Pregăteşte‑ţi lucrurile.” Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie. Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară, în care se aflau „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri care stăteau întinse peste tot. Dar, din colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga cameră s‑a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu‑şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s‑a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le‑a deschis pentru el. Pe prag, el s‑a întors spre noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”. În linişte, mişcaţi de mărimea de suflet a acestui păstor modest, noi toţi ne‑am uitat şi am văzut cum s‑au închis gratiile după el şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli derbedei sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă. În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s‑au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne‑au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate despre sentinţele împotriva soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă, 6 august 1930. Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După opt ani de detenţie solitară în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938. Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi cu miile în vremurile străvechi au fost cinstiţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea şi astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să‑i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când ceasul înfricoşător al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos se apropie. Sfinţilor mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu mulţimea nenumărată şi cerească a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi‑vă lui Dumnezeu pentru noi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu