marți, 24 aprilie 2018

Unde poate fi comandat volumul „Maturii străzii.15 biografii fără domiciliu”?

[Puteți comanda cartea la magazin.anacronic.ro ]

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/iS8Pdi85D2I" frameborder="0" allow="autoplay; encrypted-media" allowfullscreen></iframe>

miercuri, 18 aprilie 2018

Din „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball (1)

Cartea poate fi comandată pe anacronic.ro.

„(...) Studiul artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o „teoriei”, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”. (Roger Kimball)

marți, 17 aprilie 2018

Patima mândriei și efectele ei negative

[Text preluat de la anacronic.ro]

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.
Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.
Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui(mândria luciferică).
Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ni se pare că le posedăm.
Evagrie Ponticul: „Sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor”
Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mândriei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu– sufletul celui care a căzut în mrejele ei tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină, și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei (hyperephania) aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.102)
În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens (senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională): „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile”. (idem, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Scărarul: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie”
În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, suprinse de Evagrie. Mândria – scrie el- este „tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 272)
Sfântul Ioan Sinaitul ne așază înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești” (idem, p. 272)
El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie” (ibid.) Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor”. (idem, p. 273)
Și continuă, aproape (auto-)ironic, descriind esența primului tip de mândrie: „Este un lucru rușinos să se mândrească cineva cu o podoabă ce nu-i aparține; este însă nebunia cea mai de pe urmă să-și atribuie sieși darurile care vin de la Dumnezeu. Laudă-te numai cu isprăvile săvârșite înainte de nașterea ta, căci pe cele de după naștere ți le-a dăruit Dumnezeu, precum, de altfel, și însăși nașterea ta”. (idem, p. 274)
Mărirea de sine ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei”. (ibid.)
În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia” (ibid.)
Atât de cumplită este patima mândriei încât „momahul trufaș n-are trebuință de demon spre a fi ispitit, căci el însuși s-a făcut demon și vrăjmaș”. (idem, p. 275) Sfântul Ioan arată și ținta spre care trebuie să aspire cel care și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu:  „Monahul este o prăpastie a smereniei, în care prăbușește și înăbușă tot duhul mândriei.” (ibid.)
Sfântul Ioan Sinaitul ne arată și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea” (idem, p. 276)
Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de patima mândriei
Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință”. (Așezămintele mânăstirești, XII, 8) Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.
Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, idem, p. 205)
A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări”. (idem, p. 249)
În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”. (idem, p. 162).
Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrâgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca 18, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai”. Iar într-un alt loc spune Cuviosul Macarie: „Înălțarea, adică mândria, este atât de păgubitoare, încât din înălțimea virtuților prăbușește în hăul patimilor și viciilor”. (Filocalia de la Optina – Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 95)
În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: „Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic” (Ioan Scărarul, ed. cit., p. 275) (Ciprian Voicilă)

vineri, 13 aprilie 2018

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (1)

[Puteți comanda volumul, cu reducere, de pe site-ul Editurii Meteor Press.]

 „Puterea rugăciunii lui Iisus se vădește nu la începutul, ci la sfârșitul izbânzii, ca o floare și un fruct al ei. Acesteia îi premerge lucrarea lăuntrică.”


marți, 10 aprilie 2018

„Chenodoxia” (slava deșartă), înainte-mergătoarea trufiei



[Text preluat de la anacronic.ro]
Cât de reconfortant este ca, din vreme în vreme, să te retragi din tumultul obositor al vieții și să rememorezi micile bătălii, marile războaie pe care le-ai câștigat de-a lungul timpului: o carieră de invidiat, o familie numeroasă, un cont consistent la bancă și mai ales, recunoașterea socială a valorii tale – reflexia optimă a unei existențe prospere. Viața ta trebuie să se înscrie în scenariul poveștilor mediatice de succes, fie și cu prețul de a-ți transforma, prin rescriere, eșecurile existențiale în victorii  incontestabile.
În absența unor confirmări obiective, materializate în plan social,  pentru a ne stimula stima de sine este suficient să ne contemplăm calitățile personale: inteligența, elocința, cultura, sociabilitatea, spontaneitatea, umorul…
Toate aceste strategii psihologice, eficiente în plan lumesc, sunt considerate – în optica (și literatura ascetică a) Sfinților Părinți-  surse de generare (și întreținere) a patimii slavei deșarte sau vanității. Sfântul Ioan Casian ne învață că, în primul rând, „ne mândrim pentru foloase materiale sau pentru lucruri care se văd”, iar mai apoi „pentru cele spirituale și ascunse, din dorința de laudă deșartă”. (Cf. Convorbiri duhovnicești, V, 11)

Evagrie Ponticul despre slava deșartă, „scaiul” care înțeapă din toate părțile
Evagrie Ponticul surprinde caracterul insidios al demonului slavei deșarte, scoțând la lumină scenariile imagistice (umoristice, pe alocuri)  pe care acesta le pune sârguincios la lucru, pentru a-i înșela pe cei ce încearcă să ducă o viață de nevoință. Din acest fragment aflăm despre relația strânsă care există între slava deșartă și alte patimi – mândria, întristarea, curvia: „Gândul slavei găunoase (kenodoxia) e un gând extrem de subtil și care se insinuează cu ușurință în cei care izbândesc (în virtuțile lor), vrând ca aceștia să-și facă publice luptele și vânând slavele de la oameni; pe unul ca acesta îl fac să-și închipuie demoni țipând, femeiuști vindecate și o mulțime atingându-se de hainele lui; îi prezice chiar și preoția și-i aduce la uși oameni care-l caută (pentru aceasta), iar dacă nu vrea, va fi dus legat fedeleș. Și înfumurându-l astfel cu nădejdi goale, zboară lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc și alte gânduri potrivnice nădejdilor lui; iar uneori îl predă chiar și demonului desfrânării pe el, care cu puțin înainte era preot sfânt adus la preoție legat fedeleș” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul- O sută de capete despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 98)
Într-o altă scriere, Evagrie pune în lumină materiile prime foarte variate, antagonice care hrănesc, deopotrivă, slava deșartă: „Mă tem de iscusința demonilor, cum își iau prilejurile plecând de la orice lucru. Le slujește spre slava găunoasă pânza de sac și haina de mătase, cuvântul și tăcerea, săturarea și foamea, anahoreza și traiul cu oamenii. Pe drept cuvânt, de aceea a numit unul dintre frați slava găunoasă pe dinăuntru „scai” care înțeapă din toate părțile”. (idem, p. 145)
În altă parte Evagrie desăvârșește tabloul patimii slavei deșarte, relevând pagubele numeroase și variate pe care le aduce sufletului instalarea și cronicizarea ei – abandonarea fricii pentru Dumnezeu, nesimțirea, împietrirea inimii: „Ce trebuie să spunem însă despre demonul care face sufletul insensibil? Pentru că mă tem și să scriu despre el cum anume în vremea venirii lui sufletul iese din starea lui proprie și dezbracă frica de Dumnezeu și evlavia, păcatul nu-l mai socotește păcat și fărădelegea nu o mai crede fărădelege, de pedeapsă și de judecată veșnică își aduce aminte ca de o simplă vorbă, râde de cutremurul purtător de foc, pe Dumnezeu chipurile Îl mărturisește, dar nu știe ce anume a poruncit El. Îl bați în piept când se mișcă spre păcat și el nu simte; îi vorbești din Scripturi și e în întregime împietrit și nu aude; îi pui înainte ocara care vine de la oameni și nu se gândește la rușinea care vine de la frați, și nu înțelege ca porcul care a închis ochii și a rupt gardul. Acest demon îl aduc gânduri de slavă deșartă cronicizate, și „dacă nu s-ar scurta zilele, nici un trup nu s-ar mântui” (Matei 24, 22)”. (Idem, pp. 101-102)
Evagrie Ponticul ne propune ca mijloc de contracarare a slavei deșarte cultivarea tăcerii, mai ales în privința faptelor bune pe care le săvârșim: „Pecetluiește-ți bună-mireasma ostenelilor tale cu tăcerea.”
„Noaptea să mănânci carnea Paștelui,
și nu-ți face publică înfrânarea ascunsă,
nici să o arăți în lumină multor martori,
pentru ca „Tatăl Care vede în ascuns” (Matei 6,6)
să-ți răplătească pe față”.
În scrisorile sale, Evagrie ne arată că una din cele mai eficace căi de înfrângere a slavei deșarte este răbdarea necinstei venite din partea semenilor noștri: „O infecție cronicizată se tămăduiește prin fier înroșit în foc, iar deprinderea slavei găunoase prin necinste și întristare. Tăierea și arsura dor puternic, dar opresc întinderea rănii. Tot așa, necinstea întristează pe cel ce se tămăduiește, dar face să înceteze patimile cele rele, slava găunoasă și mândria”. (idem, p. 149) Evident, nimeni nu poate răbda necinstea, dacă nu își înrădăcinează în suflet virtutea smereniei.

Sfântul Ioan Scărarul despre „furnica din aria inimii”
În Scara dumnezeiescului urcuș, Sfântul Ioan Sinaitul dedică cea de-a douăzeci și doua treaptă a ei descrierii patimii slavei deșarte. Atributul  principal al slavei găunoase este acela că ea ne zădărnicește toate faptele bune, risipindu-ne virtuțile agonisite cu multă osteneală, la originea ei stând necredința, iar ea născând, la rândul său, patima mândriei : „Slava deșartă e după felul ei o schimbare a firii, strâmbare a năravurilor și ferirea de defăimare. Luându-i în considerare proprietățile (calitatea), ea este risipitoare a ostenelilor, nimicire a sudorilor, vrăjmașă care caută prin trădare să ne răpească comoara faptelor bune, fiică a necredinței, înainte-mergătoare a mândriei, înecare a corabiei în port, furnica în aria (inimii) care, deși mică, complotează mereu împotriva ostenelilor și roadelor lucrate de virtuțile noastre. Furnica așteaptă ca agricultorul să strângă grâul de pe câmp, precum și slava deșartă așteaptă să fie strânsă bogăția (noastră sufletească). Aceea se bucură la gândul că va putea fura semințe, aceasta că ne va risipi virtuțile”. (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 263)
Sfântul Ioan Scărarul evidențiază faptul că materia din care se hrănește patima slavei deșarte o constituie chiar virtuțile noastre, demonul care se ascunde în spatele ei având o atitudine opusă față de faptele noastre, în comparație cu cea manifestată de acela care ne cufundă sufletul în deznădejde: „Duhul deznădejdii se bucură văzând că se înmulțesc păcatele, iar duhul slavei deșarte că se înmulțesc virtuțile. Poarta celei dintâi este mulțimea rănilor, iar a celei de-a doua bogăția ostenelilor”. (ibid.)
Vom regăsi aceeași idee în Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Când birui vreuna dintre patimile mai necinstite, de pildă lăcomia pântecelui sau curvia sau mânia sau lăcomia, îndată se repede asupra ta gândul slavei deșarte”.
În concordanță cu Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Scărarul pune în lumină sursele variate ale slavei deșarte: „Soarele strălucește fără alegere asupra tuturor, iar slava deșartă se bucură de toate străduințele noastre. Dar ce zic, postind, mă fălesc, iar când întrerup postul spre a nu mă arăta cumpătat, iarăși mă mândresc. Înveșmântându-mă în podoabe, sunt biruit; schimbându-le cu haine simple, iarăși dau dovadă de slavă deșartă. Vorbind sunt învins, dar păstrând tăcerea iarăși sunt învins de către gândul deșertăciunii. Această patimă poate fi asemuită bucățelelor de fier cu trei ascuțișuri, pe care, oricum le-ai arunca, tot păstrează un vârf îndreptat în sus, astfel ca să poată înțepa pe cei care le calcă”. (idem, p. 264)
Merită să medităm câteva clipe asupra paragrafelor următoare, în speranța că vom conștientiza mai bine cât de important este să ne fixăm un scop corect în lupta noastră cu propriile patimi, o țintă ancorată în Dumnezeu [sinonimă cu a ne strădui să fim continuu în comuniune cu El, având prezente tot timpul în minte cele trei momente ale parcursului vieții duhovnicești: purificarea de patimi – iluminarea minții (nous) prin harul Duhului Sfânt- îndumnezeirea, percepută ca vedere a slavei dumnezeiești]: „Înfumuratul este un credincios închinător la idoli; lui i se pare că cinstește pe Dumnezeu, dar până la urmă el voiește să placă nu Domnului, ci oamenilor. Înfumuratul este iubitor de arătare (îi place să se arate în public). Postul celui mândru nu este răsplătit, iar rugăciunea sa este deșartă, deoarece pe amândouă acestea le săvârșește spre a fi lăudat de oameni”.
Cine nu săvârșește faptele credinței fariseic, pentru a dobândi prețuirea oamenilor, nu va ajunge în situația ingrată a „câștigătorului care nu ia nimic”: „Ascetul care se mărește în deșert este de două ori nenorocit, deoarece își muncește trupul (prin nevoințe) iar plată nu dobândește”. (ibid.) Cel ce înțelege valoarea inestimabilă a smereniei, și o cultivă, nu va cădea lesne în mrejele numeroase, pe care le întinde la tot pasul demonul slavei deșarte: „Sunt unii care-și chinuie trupul fără nicio noimă spre a dobândi desăvârșita libertate de patimi (apathia), bogăția darurilor cerești, putința de a face minuni și posibilitatea de a prevesti, necunoscând nenorociții că nu ostenelile, ci mai vârtos smerenia este maica unor astfel de daruri. Cel care se socotește pe sine datornic, va câștiga o bogăție la care nu se aștepta și pe care nu o nădăjduia.” (idem, p. 266)
Această patimă complexă nu poate fi anihilată dintr-o dată, ci treptat, plecând de la exteriorizarea ei, mergând spre gândul și pornirile lăuntrice care o generează, culminând cu indiferența la desconsiderarea pe care ne-o arată semenii: „Începutul biruințelor asupra slavei deșarte este păzirea gurii și iubirea necinstirii; mijlocul este curmarea tuturor lucrărilor care ar putea să nască în mintea noastră gândul slavei deșarte; iar sfârșitul – dacă se poate vorbi de un sfârșit al adâncului – este a îndeplini fără de niciun regret toate cele ce țin de necinstire, înaintea mulțimii oamenilor”. (idem, p. 268)
Cine a înfrânt patima slavei deșarte, este ferit de patima mândriei, cea mai cumplită dintre toate: „(…) cel care n-a fost cuprins de această boală a slavei deșarte, nu va cădea nici în mândria cea înjositoare și potrivnică lui Dumnezeu”. (idem, p. 269)
Sfântul Ioan Casian ne arată valoarea smereniei (în raport cu semenii noștri, în primul rând) pentru accederea la măsura desăvârșirii în viața creștină: „Nimeni nu poate atinge țelul final al desăvârșirii, adică al curăției, decât numai printr-o umilință adevărată, pe care o arată mai întâi față de frați și apoi chiar lui Dumnezeu” (Cf. Așezămintele mânăstirești, XII, 23)

joi, 5 aprilie 2018

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul- ”Învăţături despre viaţa duhovnicească şi rugăciunea lui Iisus” (Editura Meteor Press, 2018). O puteți comanda cu reducere de 20 % direct de pe site-ul editurii


 O puteți comanda cu reducere de pe site-ul Editurii Meteor Press

”Lucrarea pe care o propunem cititorului conţine scrisori ale Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul adresate schiegumenului Gherman (Gomzin, precum şi schimonahului valaamit Agapie (Molodiașin). Scrisorile Sfântului au o valoare de necontestat. În ele s-a pecetluit experienţa duhovnicească a marilor asceţi ai Ortodoxiei, de nepreţuit pentru cititorul contemporan. Păzindu-ne de greşeli şi de înţelegerea falsă a vieţii duhovniceşti, această experienţă ne îndrumă pe calea cea strâmtă, dar adevărată, a mântuirii”.

O nouă apariție la Editura Meteor Press: „Maica Domnului, izvor nesecat de iubire”


Volumul este coordonat de Vlad Herman. O puteți comanda direct de pe site-ul Editurii Meteor Press, cu o reducere de 20 la sută.

Un fragment din volum: ”Icoana Maicii Domnului "Portaitissa " este cel mai de seamă odor al Mănăstirii Iviron din Muntele Athos, unde se află din anul 999.
Potrivit tradiției ortodoxe, această icoană a fost pictată chiar de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Este făcătoare de minuni, rugăciunile multor credincioși înălțate înaintea acestei icoane fiind ascultate prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu, pentru îndeplinirea cererilor lor". ( pag 63)